FRUMUSETEA, MARUL DISCORDIEI

Am primit azi crochiul - ghicitoare de mai jos cu titlul 

"Cine vrea marul?".

A fost un prilej ludic sa testam intuitia si cunostintele de cultura generala ale copiilor - pentru ca fiecare personaj aflat la masa din desen ar putea dori... marul!
Cine sunt personajele si cine oare vrea cu orice pret marul?
Va las placerea de a descoperi singuri.

Incerc sa fac un rezumat care sa ii intereseze si pe nepotii mei, pusi azi sa recunoasca mesenii din imagine. 

Ceea ce m-a ajutat sa aleg un personaj si povestea lui, a fost textul de mai jos:

"Percepția noastră, a oamenilor moderni, asupra frumuseții este redusă, din păcate, doar la cea exterioară, căutată cu strășnicie prin tot felul de împodobiri de fațadă, menite să înfru­mu­sețeze trupul omenesc, iar această strădanie, care adesea poate ­consuma întreaga vitalitate a omului, se face - cum altfel! - decât în detrimentul fru­m­useții lăuntrice, sufletești. 

Cel mult s-ar putea invoca aici idealul unei estetici, însă chiar și aceasta funcționează fără să poată trece de coaja realității văzute. Totuși, se cuvine să aflăm că tendința menționată mai sus nu este una caracteristică exclusiv prezentului nostru, ci există de când lu­mea. Iata ce  ­observa Sfântul Andrei Criteanul, cu inegalabila sa măiestrie poetică, într-un tropar din Cântarea a doua a Canonului său: „Îngrijitu-m-am cu deadinsul numai de podoaba mea cea din afară, ­nebăgând seamă de cortul cel dinlăuntru, cel după chipul lui Dumnezeu”.

Sfântul Andrei nu condamnă deloc aplecarea omului spre împodobire și spre înfrumusețare, ci doar faptul că noi, cei neștiutori și ispitiți de formele lumii sensibile, am pus greșit accentul." 

Nicusor Deciu Ziarul Lumina

Ne gasim, evident, prizonierii imaginii exterioare, ignorand valoarea frumusetii sufletului, care este nemuritor, preocupati pana la ridicol de aspectul fizic, oricum efemer. 

Pentru a-si castiga titlul de MISS, femeile, fie ele muritoare sau zeite, s-au luptat, au provocat razboaie si au ruinat imperii! 

Probabil ca ati recunoscut personajele din jurul mesei, unul fiind legat de o sintagma pe care o folosim adesea, multi dintre noi, fara sa ii cunoastem sursa. 

Este vorba despre ERIS, zeita discordiei, sora a lui Ares, zeul razboiului, care a aruncat in multime un MAR de aur numit de atunci al DISCORDIEI! Povestea o gasim in mitologia greaca.

Pentru ca lucrurile sa aibe coerente, din unirea sa cu Zeus, Eris a născut-o pe Ate, zeița iluziei, a orbirii mintii, a distrugerii, zeița greșelii, cea care îi împingea pe oameni la acțiuni impulsive si necugetate, provocand, ca "efecte secundare", trufia omului, care nu își mai cunoaste propriile limite, și iluzia, care îl împiedică să vadă adevărul. 

Suna familial, nu?!

Legenda spune ca Zeita Thetis (Tetis) -  care era una din cele 50 de fiice ale lui Nereus, zeul Marii Mediterane - s-a căsătorit cu eroul Peleus, fiu al regelui Insulei Eghina, devenind mai apoi mama lui Ahile, eroul homerian. Aceasta unire a fost singura casatorie intre o zeița si un muritor aprobata de Olimpieni.

Se spune că în timpul nuntii, când convivii dănțuiau, și-a făcut apariția Eris, personificarea discordiei, care, suparată fiind că nimeni nu s-a gândit să o invite,  a aruncat în mulțime un măr de aur  pe care stăteau scrise cuvintele „celei mai frumoase”, semanand astfel  zazanie intre cele 3 mari zeite, disputa care va declansa razboiul troian 

Văzând mărul, Hera, regina zeilor si protectoarea casniciilor, Atena, zeita intelepciunii si a razboiului, și Afrodita, zeita frumusetii si a iubirii, prezente la nunta, s-au grăbit să-l revendice, fiecare în parte susținând că le întrece în frumusețe pe celelalte două. 

Nereușind să ajungă la o înțelegere, cele trei zeițe au hotărât să ceară o opinie imparțială, alegandu-l ca arbitru pe prințul troian Paris. 

Ademenit cu diferite daruri de învrăjbitele olimpiene, Paris i-a oferit în cele din urmă mărul de aur Afroditei, după ce aceasta i-a promis că Elena, cea mai frumoasă femeie pământeană si sotia lui Menelaus, îi va deveni soție. 

Prin farmece, Afrodita a facut-o pe Elena să se îndrăgostească de Paris și să fugă cu el în Troia, parasindu-si sotul, pe Menelaus. 

Agamemnon, regele din Micene, a hotărât să răzbune onoarea fratelui său, Menelaus, printr-un război îndreptat împotriva Troei, cetate care a făcut posibilă rușinea. 

Războiul dintre troieni și ahei a durat zece ani, timp în care mulți dintre eroi au murit, atat din tabăra Eladei (Ahile, Aiax, Patrocles, Antiloh s.a.) și din cea a Troiei (Hector, Deifob, Paris s.a.). 

Chiar și zeii s-au divizat în susținerea uneia sau alteia din cele două tabere,  Zeus fiind de partea troienilor. 

În cele din urma, aheii reușesc să pătrundă în cetatea Troiei, prin vicleșug - celebrul cal troian - si îi masacrează fără discriminare pe locuitorii cetatii, profanand templele, gest care le va atrage mânia zeilor. 

Puțini dintre ahei au reușit să se mai întoarcă acasă după război: cei care nu au murit în luptă, fiind inghititi de apele înfuriate ale lui Poseidon.

Asemenea si dintre troieni, a reușit să supraviețuiască masacrului un număr redus.  

Mult mai târziu, odata cu extinderea Imperiului Roman, romanii aveau să pretindă că sunt descendenții prințului Enea, frate al lui Paris, care, după căderea cetății Toia, s-ar fi  întreptat către Italia împreună cu alți troieni supraviețuitori. 

Legenda este istorisită de Vergilius în epopeea Eneida.

In ce o priveste pe Eris, pe care Romanii o numeau chiar Discordia, legenda spune ca a fost  alungată din Olimp.

Intorcadu-ne la viata reala si la desen, cine vrea oare marul (Appel)?

CRIMA IN PARADIS (2)

Nici lui Axinte,  nici nevestei sale nu le era necunoscuta nefericirea fiicei lor. Ar fi fost imposibil de vreme ce intreg satul stia!  Dealtfel se considera singurul vinovat pentru tot sirul de nenorociri care i-au distrus familia, reputatia, viata.

El a fost cel care a grabit nunta, trecand peste orice doar sa o marite cat mai repede, dupa ce a aflat ca Ioana se vedea in ascuns cu Florin, fiul singurului om din sat care facuse inchisoare - si asta pentru un viol in banda savarsit in timpul unei permisii pe cand facea stagiul militar. 

Nu isi amintea sa o fi intrebat daca il voia de barbat dar asta nici nu mai conta de vreme ce tot satul stia ca umbla cu el.

Baiatul era un terchea-berchea, ca si tatal lui, pe care anii de puscarie nu l-au indreptat, ba dimpotriva. 

La momentul acela insa singurul sau gand a fost sa salveze aparentele iar prestigiul si onoarea mesterului Axinte au cantarit cel mai greu in luarea deciziei! 

Cum gaterul si meseria lui de sobar ii aduceau bani frumosi, faptul ca viitorul ginere era sarac nu i s-a parut un neajuns. Grija lui era sa nu fie Ioana socotita o usuratica. 

Le-a facut nunta, le-a cumparat o casa si le-a lasat si toti banii stransi la nunta. Ca toti cei din sat, nu era nici el strain de betiile si scandalurile tanarului, dar Axinte si-a linistit constiinta cu gandul ca, odata casatorit, avea sa se dea pe brazda. Dar nimic nu s-a potrivit cu sperantele lui caci lucrurile au mers prost inca de la inceput. 

La nici doua saptamani, Ioana avea deja ochii vineti.

Zadarnic a incercat sa-i dea de lucru. Singurele pasiuni ale ginerelui sau au ramas cele din totdeauna: combinatiile cu fel de fel de smecheri de prin satele din jur si noptile lungi de betie. 

Cum tinerii casatorit locuiau exact pe versantul opus al colinei pe care era asezat satul, la o distanta considerabila de casa parinteasca, Axinte o vedea rar pe fiica lui. Respectul pe care il castigase in fata oamenilor facea ca acestia sa il menajeze, evitand sa-l nelinisteasca cu stiri neplacute. Chiar daca refuza sa se gandeasca la asta, inima ii spunea ca Ioana era nefericita si ca acesta era motivul pentru care  dadea din ce in ce mai rar ochii cu parintii ei.

In acea zi, mesterul Axinte s-a trezit de dimineata, ca de obicei,
multumind Domnului ca i-a ingaduit sa vada un nou rasarit. Nimic special, nimic iesit din comun... in afara unei nelinisti, abia simtite, izvorate din constiinta lui de tata si om credincios. 

Nu o mai vazuse pe Ioana de multa vreme. 

Stia ca aceasta indepartare, impusa spre a se proteja pe sine, nu era solutia. Oricum nu servea la nimic sa nu o vada de vreme ce era cotropit de ganduri si indoieli. Faptul ca ginerele lui nu muncea si umbla prin carciumi era o sursa permanenta de neliniste si banuia ca nefericirea Ioanei avea acelasi motiv. Conceptia lui despre fericire era legata de puterea si dragul de a munci, traind in pace si avand credinta! 

Ca barbatul fetei sale ii mai scapa cate o palma... nu i se parea esential. Desi nu isi atinsese sotia niciodata, gandea si el, ca mai toti, ca daca un barbat isi loveste nevasta este doar din pricina ca femeia nu a fost suficient de isteata incat sa evite furia lui. Spera doar ca fiica lui sa stie cum sa se fereasca de astfel de situatii. 

Era inceput de toamna. Pe toate pajistile, satenii intorceau fanul otavei, profitand de vremea inca frumoasa. Mesterul isi programase in acea zi un drum la gater, de unde intentiona sa aduca acasa o remorca cu lemne. Cum casa lor era in deal, se gandi sa-i propuna ginerelui sau sa il ajute macar la montarea scripetilor cu ajutorul carora urma sa le urce pana sus.

Se pregati fara prea multa tragere de inima apoi o porni agale, pe jos, macinandu-si gandurile. Drumul era destul de lung asa ca avea destula vreme pentru a-si gasi curajul sa dea ochii cu fiica lui.

Ajuns in fata casei, isi scoase batista din buzunarul hainei, isi sterse nasul si ochii lacrimosi, luandu-si timpul unei respiratii adanci. Zavorul nu era tras asa ca intra. Poata scartii a pustiu. Parea ca  nimeni nu era acasa. Inainta cu inima stransa cuprins de o presimtire rea. Batu la usa dar cum nimeni nu-i raspunse, apasa pe maner. Inauntru mirosea a mancare arsa, mahoarca si alcool statut. Dezordinea il facu sa se gandeasca la hoti. 

Cu glas tremurand, o striga pe Ioana. Dinspre dormitor se auzi un scancet ca de copil. Omul se indrepta intr-acolo si ramase tintuit in cadrul usii. Ochii ii fura pe data potopiti de lacrimi. 

In patul ravasit, Ioana, pe jumatate dezbracata, zacea intr-o balta de sange. 

- Doamne, Doamne, ce e asta?  

Isi scoase instinctiv haina si o acoperi. 

- Ce s-a intamplat, puiul tatei? Cine ti-o facut asta?  

Alerga iute afara si striga dupa ajutor. Reveni fara sa mai astepte.  Cauta un pahar pe care il umplu cu apa. Ioana insa nu reusi sa deschida gura, inclestata de sangele inchegat.

Gemea si el in rand cu biata femeie. Disperarea, mila, si durerea, toate facute ghem in capul pieptului, ii luara respiratia. Capul intreg si-l simtea umflat si fierbinte. Furia crestea in el iar gandul ii era intepenit deja in ideea razbunarii. 

Axinte sobarul, omul bun, cu frica de Dumnezeu, care umbla mereu cu duhul blandetii, murise acolo subit. La adapostul vietii linistite a putut fi intelept, ingaduitor si milostiv. Le vorbise multora cum ca toate se rezolva daca ai rabdare, credinta si nu te lasi prada furiei. Privindu-si acum fiica, o masa de carne sangeranda, era incapabil sa se linisteasca. Toate acele linii drepte din care credea ca era el facut, pareau acum strambe si incalcite. Intr-un timp uluitor de scurt, a pierdut examenul omeniei. Mintea i-a luat-o razna, cautand sa imagineze pervers pedeapsa pe care avea sa i-o dea, cu mana lui, celui care facuse asta. 

Cand isi veni in fire, pricepu ca se afla pe un culoar de spital. Incerca sa rememoreze cele intamplate. Isi simti dintr-o data bataile inimii in gat. 

Afara era noapte.

Alte 12 cuvinte si povestea continua!

LEMNE, STRAIN, MESTERULUI, DISTANTA, ADAPOSTUL, PEDEAPSA, POTOPITI, INSTINCTIV, ARSA, FIERBINTE, LINII, TOTDEAUNA

CRIMA DIN PARADIS (1)

Desi am o oarecare idee despre legendara lume de dincolo, odata cu trecerea  timpului, traiesc tot mai intens sentimentul ca raiul si iadul coexista aici, pe pamant!

Cand vine vorba de paradis insa, in mintea mea se succed imagini, 
amintiri, trairi vii, toate legate de casa de vara a prietenei mele, un loc special, tare drag mie, un loc din tara mea, de care destinul, vointa divina, simtul datoriei si pur si simplu inima mea (fiecare in parte si toate astea deopotriva) m-au indepartat fizic.

Nu stiu cum dar de acolo, din gradina prietenei mele, Fagarasii se vad... mereu altfel. 

Indiferent de vreme, de anotimp, de lumina calatoare a soarelui ori de negura noptiilor, dramatizate de capriciile lunii, crestele lor, desi aceleasi, sunt diferite! Chiar de crezi ca ii cunosti, ca si in cazul omului, Fagarasii raman detinatori ai unei taine, ai unei povesti, dezvaluind privirii de fiecare data ceva inca nestiut, intuit poate, dar inedit!

Primavara inceputul striga in verdele crud, in crengile inca goalase, abia inmugurite, in mieii ce-si cauta mamele, in flori, in pamantul cu miros de viata... in vantul bland care pare ca sopteste o rugaciune fara sfarsit!

Vara, in aroma de fan proaspat cosit, cu roua clara picurata in cupa frunzelor de cretisoara, in nopti sub clar de luna, crestele muntilor iti joaca feste! Ochii ti se pierd in orizontul montan, cucerit la apus de intunericul absolut coborand umbre misterioase pe care cerul deseneaza cu creionul viselor privitorului un ajur pe masura.

Cand vine toamana, ochii ti se bucura de sirul capitelor de fan! Si iar apar brandusele, o tandra aducere aminte a faptului ca nimic din darnicia naturii binecuvantate nu dispare.
Cand ploua vantos nu te temi - merita sa incerci chiar o plimbare sub stropii reci, care te mai trezesc un pic tocmai cand te pregateai de hibernare!
E un regal al implinirii acolo, caci intreaga natura se bucura de frumusete si vorbeste despre fericire. Il simti pe Dumnezeu fara de care nimic nu e si gratie caruia totul se afla!

 

Iarna, ascultand troznetul lemnelor in semineu, privind zapada care imbraca crestele, scrutand zarea alba si pustie, te incearca sentimentul ca ai adăstat intr-o alta dimensiune, care nu te infricosaza, unde, surprinzator, te simti la adapost, fericit, liber sa te bucuri de tot ce Domnul a lasat omului spre a-si aminti de maretia Lui si, mai ales, de dragostea-I nemarginita.

In fine, creatia este perceputa de fiecare dupa propriile sale repere. 

Pentru multi  dintre turistii care se grabesc la sfarsit de saptamana sa invadeze locurile acelea minunate, sa faca gratare si sa asculte muzica cu volumul la maximum, natura aceea, care pe mine ma emotioneaza, poate trece neobservata. 

Indiferenta incepe sa ne intre in fire, si nu doar vis-a vis de natura!  Trecem adesea pe langa dramele semenilor, fie ca niste amatori de divertisment, fie surzi spre a nu ne tulbura bruma de asa-zisa liniste.

Cand te plimbi ca turist prin astfel de locuri - cautand in aer arome ancestrale, bucurandu-te de culori, de vant, de flori, de pietrele uriase de dupa care poti zari pana si o vaca violet - ii mai intalnesti si pe localnici.  

In astfel de situatii eu incerc sa intuiesc ce se ascunde sub basmalele inodate sub barbie ale femeilor, ori sub palariile barbatilor,  viata lor fiind un secret doar pentru turisti ca noi, atrasi acolo de farmecul rustic al naturii. Pentru consateni insa nimic nu ramane nestiut, discretia fiind un eufemism! 

Si acolo, in acel loc cu care eu identific paradisul, in toate casele acelea de oameni gospodari, raspandite pe coline minunate, sunt povesti, multe povesti, unele banale, altele devastatoare, unele de necrezut, altele de nepovestit, unele nemarturisite dar stiute de toti, tristeti, orori, dusmanii, nenorociri. Frumusetea naturii si ambitia oamenilor, aflati intr-o concurenta nedeclarata pentru prosperitate si destoinicie, sporesc tensiunile, generand adevarate scenarii de film.

Poate par pierduta in descrieri, prea indragostita de peisaj, dar cum altfel as fi putut spune povestea pe care am aflat-o intr-o zi superba de vara, cand sufletul si toate simturile mele traiau o bucurie extatica, poveste care a avut darul de a-mi darama brutal toate convingerile mele paradisiace. 

De atunci am dubii, traind tot mai intens sentimentul ca frumosul si oroarea se impletesc oriunde omul este prezent!

Da. Toti avem impresia ca stim tot, ca nimic nu ne scapa. Punem etichete, avem spor la judecati si la concluzii, si daca nu avem dubii ci doar convingeri este numai din pricina refuzului de a ne vedea si accepta propriile noastre neputinte.

In acea Duminica de inceput de vara, cand trandafirii erau in floare,  ma plimbam asadar fara nici o tinta anume, apucand-o pe un drum sinuos, care urmarea cu drag meandrele unui rau cu apa limpede.

Soarele incepea sa-si inteteasca dogoarea. Cate un caine se incumeta din cand in cand sa latre la trecatorii necunoscuti, pasarile ciripeau, iar clopotul bisericii isi cheama credinciosii la rugaciune. 

Oamenii locului, in covarsitoarea lor majoritate, protestanti, imbracati in straie de sarbatoare, se indreaptau spre locul de rugaciune, o procesiune muta dar dificil de neluat in seama. 

In urma lor, casele cu curti curate, garduri randuite si pervaze gemand sub greutatea florilor pareau si ele gatite de sarbatoare. 

Aerul parea miscat de o sobra maretie!

Eu rataceam, bucurandu-ma de tot, asaltata de trairi gingase, dispusa sa fiu parte a peisajului, a vietii locului, viata pe care o simteam ca pe un dar.

De pe deal, doi batrani frumosi coborau tinandu-se de mana. Socotind drumul pe care deja il parcursera, nu am putut sa nu ma intreb cum oare reuseau ei sa coboare dar mai ales sa urce colina aceea, in varful careia se afla o singura casa, pe care o banuiam a fi a lor. 

Nu puteai sa ii zici "vila" dar din drum se vedea a fi dichisita, aratoasa chiar si plina de flori, Privind-o, mi-a mi-a venit in minte convingerea prietenei mele potrivit careia  "intr-o astfel de casa nu pot trai decat niste oameni fericiti"!

Femeia se lasa condusa, cu surprinzatoare gratie, de omul ei - un batranel maruntel, rotofei, cu ochi albastri, a caror vioiciune nu reusea sa si-o ascunda sub borurile palariei negre, de fetru. 

Atent si protector, isi tinea femeia de cot precum un indragostit

ibovnica! 

Desi era deja destul de cald, peste camasa alba, stransa in chimir, omul purta o haina neagra de aba, ca toti  cei din partea locului. 

Femeia avea capul acoperit cu o basma neagra de sub care ii ghiceai parul alb, usor ondulat, probabil lung si adunat intr-un coc. Negrul acela intens ii punea in evidenta chipul inca frumos al femeii de munte, cu obraji arsi de soare si batuti de vant. 

Camasa alba cu maneci largi, fusta neagra, de sub care se vedea 

dantela unui jupon traditional, ca si sortul cu buzunar mare, brodat cu trandafiri rosii, pareau sa fie abia scoase din lada de zestre!

Am ramas in loc admirandu-i. Doi oameni frumosi, cu siguranta

credinciosi, care traisera si imbatranisera impreuna, undeva, intr-un sat romanesc, frumos ca si ei, cu oameni gospodari si cu frica de Dumnezeu, coborau agale o colina abrupta, mergand sa se roage.

Pareau personajele unui tablou pastoral. Din peisajul acela fermecator doar ei lipseau pentru ca tot ceea ce ma fermeca pe mine in ziua aceea sa aiba coerenta!  

Si mi-a placut sa cred ca vesnicia le era predestinata.

Cand au ajuns in dreptul meu m-au salutat, fara insa sa ma priveasca, tinandu-si amandoi ochii in pamant si iutind pasul. Le-am raspuns, un pic dezamagita ca nu mi-au putut vedea fericirea ce mi se asternuse pe fata la vederea lor.

M-am reintors, dornica sa astern pe hartie toate acele impresii proaspete care imi facura sufletul sa vibreze ! 

- Vad ca ti-a priit plimbarea, imi spuse prietena mea, ghicindu-mi bucuria. Pe unde ai umblat?

- Am mers pe cursul raului, in jos, pana la poteca ce coboara de la ultima casa de pe deal, cea care se vede din drum.

- Aha. Aia e casa sobarului, cel care ne-a facut primul semineu, acum 20 de ani. 

- Ah, l-am si vazut. Era cu nevasta lui. Banuisc ca mergeau la  rugaciune. Asa de tare mi-a placut de ei! Niste oameni frumosi, senini...  atat de potriviti peisajului si starii mele! M-au incantat! 

- Esti cam prea euforica, draguto! Desi nu iubesti fictiunea,  imaginatia ta tese povesti mai frumoase decat realitatea! Oamenii astia abia au iesit din inchisoare, dupa 14 ani! 

Eu am incremenit.

- Cum adica? am intrebat, facand ochii mari cat cepele. M-a luat de brat vazand ca ma tulburase cu acea informatie surpriza. 

- Hai in gradina sa bem o cafea. Am sa-ti spun apoi povestea sordita a acestor oameni care... din dragoste pentru fiica lor, si-au torturat si ucis ginerele, un nenorocit dealtfel, dar... asta nu i-a scapat nici de pacat, nici de inchisoare!

Naucita, m-am pravalit in fotoliul de rachita aflat sub bolta de trandafiri. Am simtit ca ma trec fiorii. Mi-am strans genunchii la gura asteptand sa aud povestea. In vreme ce cestile se umpleau cu cafea mintea mea, stimulata de arome, incepea sa-si revina fabricand tot felul de intrebari, inainte de a afla povestea in sine, fara sa gaseasca inca raspunsuri. 

Nu puteam accepta ca intuitia mea ma inselase intr-atat. Aerul lor de oameni buni nu putea fi doar o deghizare perfida! Atunci, de ce, cum, ce s-a intamplat cu ei? Ce anume poate face ca peste noapte  un om credincios, emotiv chiar, sa devina un criminal? Sub ce impuls dracesc au ajuns doi soti sa ucida impreuna? Poate dragostea scuza asta? 

Omul ramane o fiinta pe cat de manipulabila, pe atat de plina de neprevazut, ceea ce face ca orice sa fie posibil!

O poveste ticluita in jurul a 12 cuvinte cu ... va urma!

surpriza, legendara, neobservata, emotiv, deghizare; ibovnica, sarbatoare, buzunar, credincios, gradina, impuls, spor